|
|
Anxietatea.
Ambiguitatea anxietãtii, ca atitudine primarã, în primã instantã autosuficientãse rãsfrânge asupra individului uman, modelându-l ambiguu. Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit, suportatã, totodatã intimã si strãinã individului, creând si distrugând. Existentialismul este cel care reveleazã anxietatea si este în stare sã o asume, descoperindu-i relatia esentialã cu existenta. Existenta este faptul de a apãrea si de a se manifesta în afarã, a te confrunta cu faptul prezenþei si participãrii la o lume schimbãtoare si potential primejdioasã. Conditia individului concret este una de anxietate, rezultatã din întelegerea inevitabilei sale libertãti de opta între posibilitãti, din necunoasterea viitorului, din apropierea mortii, din finitudinea unei existente care a fost precedatã de neant. Anxietatea dã nastere deopotrivã îndoielii si disperãrii, considerã Kierkegaard, însã drumul spre absolut este cel ce se confundã adesea cu disperarea anxietãtii, disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a finitudinilor, descoperire a arbitrariului din ele. Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfãsoarã pe fundalul unei etici crestine, suportând conexiuni multiple cu dogmatica, numitã de filosoful danez a doua eticã . Idealitatea acestei etici constã în constiinta penetrantã a realitãtii, iar a-si pãstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea pãcatului implicã o dificultate deosebitã a problemelor etice. Noua eticã presupune pãcatul strãmosesc, prin care explicã pãcatul însusi si plaseazã identitatea drept obiectiv, într-o miscare de jos în sus; cuprinde, în anvergura ei, realitatea pãcatului. Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordeazã tangential problema pãcatului, având în vedere cã anxietatea este conditie prealabilã a pãcatului, libertatea captivã în sine însusi, mijlocitoare între posibilitatea si realitatea pãcatului. Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea realã a pãcatului, iar dogmatic, de cea idealã. Scopul scrierii va fi mãrturisit dintrun început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic, având în vedere dogma pãcatului strãmosesc. Premisele de la care porneste în abordarea pãcatului, pe care le va justifica pe parcurs, sunt, cã pãcatul nu este nici un fel de stare (ca stare de potenticã nu este, în timp ce de fapt el este) 2, si cã a-l descrie ca boalã, anormalitate, lipsa de armonie înseamnã o falsificare a conceptului 3. Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba germanã cu Angst, în englezã cu dread, fear sau anxiety, în timp ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o largã rãspândire în filosofia existentialistã interbelicã, în special datoritã teoretizãrilor lui Heidegger si Sartre. Semnificaþia anxietãtii lui Kierkegaard este de fior de spaimã fatã de ceva nedefinit si indeterminabil, spre deosebire de sentimentul de fricã, în care obiectul este concret, individual.
Fine part I.
|
|
